Conţinutul de pe Facebook parcă s-a transformat într-o diaree verbală, cu zero conținut. Poze cu bebeluşi, pisici şi cateluşi, autoportrete în baie cu telefonul, poze din club, traditionalele poze de sărbători şi cele de vacanţă, în fata obiectivelor turistice, politică, bancuri, manele, videoclipuri cu pseudo-vedete şi mesaje geolocalizate. La fel ca într-o relaţie, aventura pe Facebook începe cu entuziasm, dependenţă, pasiune şi se transformă în rutină, ură, plictis.
Facebook-ul este de fapt un Big Brother, versiunea online. Ideea celebrei emisiuni de televiziune – un grup de persoane care trăiesc în aceeași casă, izolați de exterior și urmăriți permanent de camere video– se mulează perfect reţelei de socializare. Pe cine interesează ce ai mâncat azi, unde petreci diseară, unde petreci in week-end sau cum arată copilul tău când plânge, râde, aleargă, doarme, sau ce făcea pisica ta acum 2 minute prin casă? Sau mai bune spus de ce i-ar interesa? Persoanele cu adevărat interesate vor fi cele care interacţionează cu tine în viata reală. Si atunci, de ce e necesar să arătăm asta tuturor? Poate pentru că ne place sa primim complimente, laude, atenţie?
Ce-ar fi ca atunci când postează cineva pe Facebook „Sunt in Barul x, la o bere”, să-ţi suni toată gaşca şi să te duci pe capul lui ? 🙂 Sună a invitaţie, nu ? Si pentru că nu este menţionat nimeni anume, inseamnă că e adresată întregii liste de prieteni. Ce sens are de fapt un asemenea mesaj ? E o invitaţie? O simplă laudă ? O reclamă ? Daca era reclamă, ar fi trebuit sa se regasească şi nişte adjective pe acolo, nu?. Când sute de prieteni îti bombardează newsfeed-ul cu astfel de lucruri, începi să te plictiseşti şi să consideri Facebook-ul o mare pierdere de timp.
http://www.takethislollipop.com e o aplicaţie care arată riscul la care ne supunem afisând toate detaliile vieţii noastre private. Intr-un scurt metraj ni se prezintă un criminal în serie care răsfoieste profilul tău şi al prietenilor tăi si în câteva zeci de secunde află tot ce are nevoie pentru a face din tine urmatoarea sa victimă. E interesant faptul că aplicaţia se conectează la contul tău de facebook şi iţi arată exact cum ar decurge un asemenea scenariu infricosător.
Furtul de identitate şi de date cu caracter personal este în plină ascensiune şi cu toate acestea, pe Facebook, milioane de oameni aleg să comunice în mod regulat cu necunoscuți, spunându-le totul despre viata lor de zi cu zi.
Si de unde necesitatea asta narcisistă de a primi aprecieri la pozele pe care le postăm? Pe Facebook sau în afara lui, complimentele privind aspectul fizic mi se par de prisos. Nu avem niciun merit cu adevărat pentru felul in care arătăm. Genele le mostenim şi nu stiu de ce ne place să ni se spună, de exemplu, că avem ochi frumoşi, atât timp cât nu am facut nimic pentru a merita acest compliment. Narcisimul este cel mai bine evidenţiat în această reţea de socializare. Si cădem cu toţii în plasa lui.
Facebook se bazează pe placerea vinovată a multora de a „urmări” viaţa prietenilor şi a fostilor colegi. Suntem obsedaţi de viaţa altora; afirmaţie validată de ratingul emisiunilor de tip cancan. Prima intrebare pe care o primesc mereu de la foste colege sau vechi prieteni este : „Te-ai maritat?”. De unde obsesia asta stupidă ? Să te măriţi este cel mai important lucru pe care îl poti face în viaţă? Inseamnă că te-ai realizat ? E asta un motiv de laudă, de invidie ? E anormal să nu te măriţi ?
Declaraţiile laudative sunt cele mai patetice. „Anul asta am absolvit Harvard, am calatorit in 10 tari, m-am maritat si am facut 2 copii si tot 52 de kg am. A fost un an grozav ! Va doresc si voua sa aveti parte de un an minunat!” sau „Sunt in Tenerife, pe plaja, la un cocktail” OK, ce ar trebui să simţim ? Aceste tipuri de mesaje inspiră doar invidie, fie că vrem sau nu sa recunoastem. Pana la urmă, lauda de sine are un singur scop : să-i facem pe altii invidioşi, deprimaţi şi inferiori nouă cumva. Afişări adolescentine pentru a demonstra cine e mai cool, mai amuzant, mai interesant.
Afişarea constantă a detaliilor personale unor necunoscuţi, nu reflectă de fapt o nesiguranţă? Avem nevoie de alţii pentru validarea propriilor decizii şi acţiuni ? Dacă primesc 100 de like-uri la o poză cu soţul(ia) / iubitul(a) / copilul, inseamnă că am facut alegerea potrivită ? Dacă alţii ne complimentează partenerii, copii, ne face să apreciem mai mult ceea ce avem?
Suntem predispuşi sau impinşi din inertie să ne comparăm vieţile şi realizările. Este viaţa altora, asa cum e afisată pe Facebook, un punct de referintă pentru viata noastră ? Dacă altii fac lucruri pe care noi nu le facem, inseamnă că lipseste ceva din viata noastră ? Putem folosi Facebook fără a suferi de năzuinte, mici invidii si vise deșarte?
Facebook colectionează toate genurile de oameni intr-un singur loc. Este o oglindă a propriilor noastre personalități, cu bune si rele. Dar cine suntem noi cu adevărat ? Cei din spatele tuturor pozelor si mesajelor postate ?
Nimic nu rezumă mai bine lumea superficială în care trăim decat un grup de oameni intr-un spatiu cibernetc, departe unul de altul, impărtăsind detalii private, bucurii, nervi, depresii? Chiar nu mai putem face acest lucru doar in lumea reală? Mai putem avea prieteni si fără Facebook ? Sau, mai putem oare tine legătura cu prietenii, odată cu stergerea contului de Facebook?
Din toată lista de 200 şi ceva de prieteni, deşi i-am cunoscut aproape pe toţi la un moment dat (vecini, foşti colegi de scoală sau muncă, prieteni din copilărie, rude), nu menţin legătura decât cu câţiva dintre ei şi mă văd o dată sau de 2 ori pe lună cu câteva persoane. Dacă stau bine şi mă gandesc, prietenii pe care îi am m-au primit cu bratele deschise în casa lor virtuala, dar multi nu m-au primit şi în casa lor reală. Nu stiu unde stau exact, dacă au postere pe pereti sau bibelouri în vitrină. N-am mancat floricele în pijamale, uitându-ne la comedii romantice şi vorbind despre vrute si nevrute aşa cum făceam în copilărie sau la cămin, în facultate.
E simplu să vorbeşti cu cineva pe chat despre neajunsuri, obsesii, bucurii şi poate să te simţi mai bine pe moment, dar până la urmă tot eşti singur în faţa unui calculator. Avem sute de prieteni pe Facebook şi prea puţini prieteni adevăraţi. Într-o epocă în care singurătatea a devenit o boală, numărul divorțurilor a crescut foarte mult, realitătile vieţii ne despart de prieteni (emigrare, schimbarea locului de muncă, terminarea studiilor), ne pot oferi aceste prietenii virtuale măcar puţin din sentimentul prieteniei? O vorbă bună şi o imbrătişare virtuală pe Facebook sunt mai bune decât nimic ?
Facebookul ne poate face să ne simţim importanţi, mici „vedete”, ne poate da impresia că avem ceva de spus şi că altii ne apreciază, ne poate ţine la curent cu ultimele ştiri şi evenimente. Este şi la modă, este şi util, este şi o necesitate profesională, dar creează în acelasi timp şi mari prăpăstii sociale.
Facebookul rămâne pentru mine un rău necesar. Dacă nu mi-ar fi util din punct de vedere profesional l-aş inchide fără să stau prea mult pe gânduri şi mi-aş găsi altă dependenţă online, poate mai utilă. Deocamdată încerc sa îl deschid din ce în ce mai rar şi să fac curăţenie în lista de prieteni din când în când.
AlizeEA 